mutare

M-am mutat pe http://ioana1207.wordpress.com/.

camera obscura....

M-am trezit intr-o camera obscura si nu stiu cum am ajuns aici.Camera este plina cu poze si filmulete din viata mea...amintirile mele...imi apar fugitiv una cate una prin fata ochilor mei....unele din ele le vreau inapoi...altele as prefera sa le sterg cu totul din fata mea....dar ele vin din ce in ce mai repede spre mine....si ma zapacesc...ma uit in jurul meu si vad o masa...pe masa gasesc o poza inramata cu mine in care eu zambesc...poza este plina de praf...de parca nimeni nu s-ar fi apropriat de ea de mult timp...ma uit la mine si ma apuca un sentiment de nostalgie..las poza inramata jos...si ma uit pe jos...imi sare in ochi o scrisoare  si o floare...un trandafir alb..cu petalele uscate si ofilite...timpul si-a spus cuvantul in cazul trandafirului....ma uit in jur si nu vad nimic...decat de mine intr-o rochie alba lunga....rupta...patata....genunchii mei sunt zgariati si sangele se prelinge pe picioarele mele,ajungand pe podea...podeaua veche de lemn prafuita....sunt intr-o camera fara ferestre,fara usi...Ma uit intr-un colt al camerei si gasesc un inel micut cu piatra neagra...mi-l asez pe deget si imi amintesc de TINE...de ziua cand mi l-ai daruit....si lacrimile imi curg ...lacrimi de melancolie,de dor...iti simt lipsa...Merg mai departe si ma uit la mine....simt ca imi lipseste ceva.....e vorba de inima mea...care sta singura,sfasiata si trista intr-un colt....si are un planset pur de copil...si nu vrea sa ma lase sa ma aproprii de ea...vrea sa stea singura intr-un colt...vrea sa uite....vrea sa nu mai spere...inima mea nu vrea sa stea la locul ei...in pieptul meu....eu ma uit la ea uimita...si incerc totusi sa ma aproprii de ea...dar ea se ascunde...dupa ce ma misc prin camera cateva ceasuri,poate ani,poate decenii...o gasesc da....o parte din ea lipseste...inima mea e fragila...mica....cu multe petice si gauri negre....oare resturile le voi gasi in camera obscura...sau trebuie sa evadez din ea???

azi e 13....

Ma trezesc ca in fiecare dimineata....ma asez in fata pc-ului....savurez o cafea....si citesc....si gandul imi zboara la tine...si ma simt mai singura ca niciodata....indiferenta celor din jur ma doare...imi frange inima...as vrea sa o scot din piept si sa uit...sa uit totul...sa uit simtirea asta acuta ce ma ucide putin cate putin in fiecare zi...sa uit nepasarea si indiferenta oamenilor....incerc sa-mi lipsesc masca zilnica....zambetul fals...dar nici macar atat nu mai pot face...ochii mei sunt inundati de lacrimi de tristete,de dor....imi lipsesti in fiecare zi tot mai mult...si da azi e 13......

stari....

Pozele spun totul....

 

 

 

 

sentimente

Mi-e dor de mine insami...mi-e dor să fiu fericita...mi-e dor de zambetul meu sincer de copil...mi-e dor de "Ioana" din trecut......mi-e dor de "Ioana" cea calma,cea senina....cea care credea ca viaţa ei poate fi mai bună....acum ma uit in oglinda si vad...doar un suflet trist,singuratic...o urmă din mine...un suflet ce zambeste fals...o simpla masca...pe care uneori o pierd in fata ta...si lacrimile imi cad intr-un mod incontrolabil...sentimente ce nu le pot controla,intelege si cu atat mai putin le pot explica...ma doare nepasarea,indiferenta celor din jurul meu...si ma doare ca putinele persoane care ma inteleg sunt departe de mine....ma doare simtirea asta acuta...si faptul ca nici macar nu sunt capabila sa astern totul pe o hartie...trairile sunt prea multe...si cuvintele prea putine...teama...singuratate...tristete...confuzie...nesiguranta....durere....

missing you....

I just miss you..I miss the  good memories....

reading...

In momentele de singuratate acuta( si nu nu sunt singura,sunt inconjurata de oameni...doar ca ma simt singura uneori)....singurul lucru care imi face placere...e sa beau o ceasca enorma de cafea...sau mai multe chiar...si sa citesc...se pare ca cartile sunt singura mea alinare....si pentru ca de ceva vreme nu ma separ de Cioran....iata si "cateva "randuri ce imi plac mult...:

"Stînd într‑o contemplaţie liniştită, fixat şi suspendat sub eternitate şi auzind tic‑tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil să nu simţi toată absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evoluţiei şi al oricărui fel de desfăşurare. De ce să mergi mai departe, de ce să mai trăieşti în timp? Revelaţia subită a timpului în astfel de contemplaţii, care dă acestuia o proeminenţă vie şi strivitoare, pe care n‑o are niciodată în existenţa zilnică, este fructul unui dezgust de viaţă, al unei incapacităţi de a mai continua cu aceeaşi poveste. Şi cînd această revelaţie se întîmplă în noapte, absurditatea înaintării în timp se măreşte de senzaţia unei indescriptibile singurătăţi, deoarece atunci, departe de oameni şi de lume, rămîi singur cu timpul în faţă, într‑o ireductibilă dualitate. Timpul, în această senzaţie de părăsire nocturnă, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o acţiune şi cu nici un obiect, ci seamănă unui vid ce creşte progresiv în existenţă, unui vid în continuă dilatare şi evoluţie, ca o ameninţare de dincolo de lume. Nu mai poţi auzi în liniştea şi tăcerea contemplaţiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul şi pocnetul repetat asemenea unui dangăt de clopot într‑o lume moartă. Drama omului şi a timpului n‑o trăieşte decît acela care a separat timpul de existenţă şi care în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.

Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să‑ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni, să iubeşti totul, într‑un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le‑ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.

Oricît m‑aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd toţi oamenii te‑ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut pătrunde în alţii ca să‑i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.

Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?"